Alegeri cu miză deosebit de mare, în Republica Moldova! Persoanele cu drept de vot au fost chemate să-şi exprime votul pentru alegerea preşedintelui. Dincolo de exerciţiul democratic, cetăţenii moldoveni au avut de ales între est şi vest. Igor Dodon, candidatul creditat cu cele mai mari şanse, a declarat că va orienta ţara spre Rusia.

Până la ora 21:00, la urnele de vot s-au prezentat 1 430 013 alegători ceea ce reprezintă 48,91% din numărul total al alegătorilor. Cei mai activi au fost cetățenii cu vârsta cuprinsă între 56-70 de ani, aceștia s-au prezentat în proporție de 29,06%. Cei mai pasivi au fost tinerii cu vârsta între 18-25, doar 10,07% au mers la vot. La această oră mai rămân deschise secțiile de vot din vestul Europei. 

Până la ora 19:00, și-au exercitat dreptul la vot peste 1.383.000 cetățeni, ceea ce constituie o rată de participare de peste 47,5% din numărul total de alegători incluși în listele electorale.

9,8% au vârsta cuprinsă între 18 și 25 ani;

25,87% - 26-40 de ani;

26,16% - 41-55 ani;

29,66% - 56-70 de ani și 8,51% reprezintă electoratul cu vârstă de peste 71 ani.

Observatorii Asociaţiei Promo-LEX au constat până la ora 12.30, diverse încălcări ale legii, scrie IPN. Intimidarea membrilor birourilor electorale, eliberarea mai multor buletine de vot unui singur alegător, dar şi oferirea de bani sau cadouri electorale, sunt  încălcări constatate în cadrul scrutinului prezidenţial.  

E aproape imposibil să nu te gândești la profesorul emerit Ion Milovan când deschizi un subiect despre handbalul din Drobeta-Turnu Severin. Peste patru decenii și-a legat numele de handbalul din acest colț de țară, perioadă în care a modelat generații întregi. O viață de om pusă în slujba sportului pe care l-a îndrăgit, care i-a dat cele mai mari satisfacții, dar care l-a și întristat, atunci când a fost nevoit să se retragă de pe semicerc. A trecut și peste acest moment pentru că a rămas la marginea terenului pentru a dirija și a pune în aplicarea principiile sale, din postura de antrenor.

Ajuns la frumoasa vârstă de 67 de ani, profesorul Milovan vibrează și acum când vorbește despre handbal.Privește în urmă cu zâmbetul pe buze, rememorând momente care l-au marcat, nume de foști colegi sau foști elevi, perioade memorabile ori mai puțin reușite. Toate sunt bine înmagazinate în tolba cu amintiri. Povestea sa începe la mijlocul secolului trecut în Orșova.

„Sunt născut în satul Batoți, însă, tata fiind marinar, am făcut școala la Orșova. Este orașul de care mă leagă multe amintiri ale copilăriei și adolescenței mele, dar cel mai important, punctul de plecare în cariera mea de sportiv. În acea vreme se punea accent mare pe sport, iar eu am fost atras cel mai mult de handbal. Țin minte că se făceau campionate școlare, iar pe mine, încă din clasa a III-a, m-a coopat în echipa școlii profesorul Ion Cernescu, un mare descoperitor de talente. El i-a lansat pe celebrii frați Rudi și Alex Folker. Mă îndrăgea foarte mult pentru că eram un stângaci foarte puternic în braț și vedea că mănânc handbalul pe pâine”, își începe povestea Milovan.

Meci de referință, sub privirile marelui antrenor Oprea Vlase

Stângaciul din curtea școlii înscria la foc automat în competițiile de juniori, iar pentru toți era doar o chestiune de timp până când va semna cu o echipă profesionistă. Soarta a făcut să aibă cea mai bună evoluția a sa la nivel de juniori chiar sub privirile celor de la Dinamo București. A reușit un meci care, fără exagerare, e de povestit nepoților.

„Episodul cheie al plecării mele în handbalul de performanță a venit pe neașteptate. A fost la Reșița o fază a campionatului național școlar pe regiunea Banat, iar echipa mea din Orșova a ajuns în finală cu Liceul 4 Timișoara, care era renumit în toată România. Ultimul act se disputa în deschiderea meciului de seniori dintre Reșița și Dinamo București, iar eu am marcat 20 din cele 23 de goluri ale echipei mele! Așa am avut norocul să mă vadă și să mă transfere Oprea Vlase, care era antrenor la Dinamo și cel care adusese, în 1961, primul titlu mondial pentru naționala României. Nu am plecat imediat la București. Am mai stat două-trei luni ca să îmi termin studiile la Liceul Ștefan Plavăț din Orșova și apoi am mers în Capitală”, mărturisește Milovan.

Din orășelul de provincie de la Dunăre, la campioana continentală

De admirat că transferul din 1966 al lui Ion Milovan se petrecea în perioada de glorie a echipei Dinamo București. În 1963 pierduse finala continentală, iar doi ani mai târziu aducea în țară Cupa Campionilor Europeni, astfel că doar cei mai buni pătrundeau în reduta alb-roșie.

„Veneam de la o echipă de liceu, la câștigătoarea Cupei Campionilor Europeni care avea 12 campioni mondiali în echipă! Eram un puștan de 17 ani plin de entuziasm și care atunci lua contact cu adevărata lume bună a sportului. Nu cred că există o comparație cu ceea ce lăsasem în urmă. Primul care s-a apropiat de mine mai mult a fost Ioan Mozer deoarece el copilărise tot în Orșova și așa aveam un punct comun. După o săptămână m-am obișnuit cu cei de la Dinamo și de la o zi la alta descopeream noi și noi lucruri care m-au ajutat să îmi fac și eu loc în acea echipă imensă. În sezonul al doilea, în 1967, am cucerit primul meu titlu din carieră. Se numea Cupa sportul popular la juniori, o competiție în care am ieșit golgheterul turneului final. A fost o luptă strânsă pentru acest trofeu cu Radu Voina, el fiind component al Voinței Sighișoara”, își continuă amintirile.

De la Dinamo, transferat tot la Dinamo!

Fostul stângaci a evoluat doi ani jumătate pentru bucureșteni, însă faptul că avea pe postul său colegi de talie mondială și nu prindea echipa de start, l-a făcut să plece undeva unde să și joace.

„Deși era foarte bine să te afli în lotul celei mai bune echipe din țară, faptul că era greu să prind echipa m-a determinat să fac o schimbare în cariera mea. După doi ani și jumătate m-am transferat la Dinamo Băcău. Era campioana provinciei, situându-se imediat după Steaua şi Dinamo. Antrenor era reputatul Lascăr Pană. Cel cu care era o plăcere să te antrenezi. Am ajuns acolo pentru că echipele departamentale făceau schimburi de sportivi. Când am plecat eu, țin minte că de la secția de fotbal Lică Nunweiller a mers la Bacău, iar de la handbal am plecat eu, Ion Bogolea, al doilea portar de la Dinamo, Ciora și Liviu Lăpușan. La Bacău m-am integrat fără probleme. Am jucat și pe acolo vreo cinci ani, perioadă în care am făcut și facultatea de Educație Fizică și Sport, însă am decis să revin ca profesor acasă”, dezvăluie cel care a strâns în total șapte ani de handbal în Liga Națională.

Combinația perfectă: profesor și antrenor-jucător

Revenit pe meleagurile natale a devenit, graţie pasiunii şi devotamentului său faţă de acest sport, unul dintre cei mai apreciaţi handbaliști și apoi tehnician. Cât l-au ținut picioarele a fost pe semicerc, chiar dacă, în paralel, era profesor.

„În 1973 mi-am luat repartiție și am venit la Orșova. Acolo mi-am început meseria de profesor, dar, în același timp, eram și antrenor-jucător la Cazanele Orșova. Îmi amintesc că am venit în retur și am câștigat pe linie. Pe atunci era campionat județean de handbal cu opt echipe, una mai bună decât alta. Astăzi e ceva de domeniul fantasticului să mai ai astfel de competiții. Apoi, din sezonul următor, mi-am luat catedră la CSS Turnu Severin. Eram antrenor la generația de băieți care îi avea în componență, printre alții, pe Buligan, Garagancea, Sprânceană, Rovența sau Dragutinovic. În același timp eram și antrenor-jucător la CPL Cildro Turnu Severin. Cu echipa asta am fost de două ori la baraj pentru promovarea în Divizia B. Imaginați-vă că mai erau alte trei echipe în oraș: Sănătatea, Voința și Meva. Dacă se făcea o echipă din cele patru, atunci era ceva extraordinar. Eu am jucat pe la toate până la 40 de ani. Tot timpul ieșeam golgheter. Marcam câte 15-20 de goluri pe meci și arbitrii mă treceau ultimul pe foaie pentru a putea nota golurile pe două rânduri”, spune cu zâmbetul pe buze tunarul acelor ani.

Stelele lui Milo au strălucit doar patru ani

Din al doilea an de catedră la CSS a antrenat echipa de fete și de atunci a lucrat numai cu fete, perioadă în care a avut parte de foarte multe amintiri și rezultate, iar o sumedenie de handbaliste au ajuns mari sportive. Spre finalul carierei nu s-a mai mulțumit doar să descopere sportive și apoi să le cedeze pentru a face performanță în alte colțuri de țară. Voia să reaprindă flacăra handbalistică la nivel de seniori. Astfel că în anul 2006 a înființat HC Milostars, cea care avea să fie și ultima echipă sportivă a județului. Printre sportivele de atunci care au confirmat și evoluează și azi în Liga Națională sunt Aneta Pîrvuț-Udriștioiu și Diana Puiu.

„Am pornit acest proiect împreună cu Doina Dobre și Gabi Răceanu, din dorința de a nu mai ceda valorile nostre la alte echipe din țară. Severin era unul din cele mai bune centre de junioare din țară și am zis să le menținem pe fete și după terminarea junioratului. Scopul a fost să promovăm în Liga Națională și apoi în cupele europene! Credeam în acest vis pentru că era o echipă superbă. Aveam 16 jucătoare din Severin și alte opt venite din alte părți. Aveam cel mai tânăr lot din Divizia A, iar nu mai puțin de 10 sportive făceau parte din loturile naționale de junioare sau tineret ale României. Nu cred că vom mai avea vreodată o astfel de echipă. Milostars mi-a rămas în suflet pentru că fetele jucau handbal cu adevărat de plăcere. Aveam cel mai mic buget din România, însă ne încăpățânam să rezistăm. Contractele minuscule, deplasările le făceam de multe ori cu mașini personale, iar, de fiecare dată, ne rugam în stânga și în drapta ca să primim bani pentru minimum necesar. Inevitabilul s-a produs în 2009, din mai multe motive pentru care nu mai vreau să vorbesc, însă cert este că un astfel de proiect este imposibil în momentul actual. A fost o experiență unică și nu regret nimic”, dezvăluie cel care a primit din partea municipalității dipolmă de excelență pentru rezultatele aduse Severinului.

Cum ne putem redresa?

Despre situația actuală a handbalului local nu vrea să vorbească prea mult. Se rezumă doar a spune câteva principii pentru ca sportul de pe semicerc să revină măcar pe linia de plutire.

„E nevoie de muncă, muncă și iar muncă. Handbalul este un sport de echipă. În primul rând trebuie să fie o înțelegere între toți cei care contribuie la factorul sportiv. De la copii și până la antrenorii care pregătesc grupele e nevoie de o legătură strânsă. Trebuie să simți sportivul când are o problemă și să îl ajuți să treacă peste ea. De asemenea, trebuie tinerii atrași către acest sport. Știu că s-au schimbat timpurile, însă eu aveam 120 de handbaliste care veanau la antrenamente! La Școala Generală 11 aveam clase de 36 de fete care practicau toate handbal. Ca să reușești îți mai trebuie pasiune și răbdare, pentru că nu în câteva luni scoți la rampă un sportiv. Credeți-mă că în peste 40 de ani de activitate nu mi-am luat un concediu, iar de sâmbete și duminici nu mai vorbesc...

Cifre din cariera de antrenor:

-          14 medalii la CE, CM, JO și două cupe ale Campionilor Europeni au cucerit de-a lungul timpului sportivii descoperiți de Milovan

-          40 de turnee semifinale și finale de campionate naționale

-          25 de sportive și sportivi promovați la loturile naționale

-          peste 80 de sportivi au ajuns să evolueze la echipe de seniori din țară și străinătate

Pentru dezvoltarea sportului românesc și creșterea prestigiului handbalului, profesorul Ion MIlovan a fost apreciat cu diplomă de merit de către Comitetul Olimpic Român și Ministerul Tineretului și Sportului. Printre cei mai importanți sportivi lansați: Marcela Popescu (viceampioană mondială universitară și căpitanul naționalei Italiei), Gabriela Tănase (campioană mondială și europeană de tineret), Florentina Trăistaru (campioană europeană de junioare și de tineret), Aneta Pîrvuț și Luana Șeitan (vicecampioane europene de junioare și bronz la mondiale). Alexandru Buligan (vicecampion olimpic și bronz la mondiale, triplu campion mondial universitar).