Astăzi este ultima zi în care creştinii-ortodocşi mai pot mânca produse de origine animală, mai exact brânză, lapte sau ouă. Duminica dinaintea Postului Mare mai este denumită şi „Duminica Iertării” sau „Duminica izgonirii lui Adam din Rai”, o duminică ce îl pregăteşte pe creştinul-ortodox pentru Postul Sfintelor Paşti, făcându-l să conştientizeze importanţa tuturor săptămânilor care se aştern în faţa lui până la sărbătoarea Învierii Domnului. Este o perioadă în care fiecare dintre noi este invitat să înţeleagă necesitatea părăsirii păcatului, să-i ierte pe toţi cei care l-au jignit, dar şi să ceară iertare celor pe care cu voie sau fără de voie i-a nedreptăţit, este o perioadă de curăţire trupească şi sufletească, de intoarcere la bunătate, smerenie şi umilinţă din iubire faţă de aproapele. Doar aşa ne vom putea numi adevăraţi creştini, căci spune Mântuitorul: întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13,35).

   În aceste săptămâni Mântuitorul ne aşteaptăsă lăsăm deoparte făţărnicia noastră, să nu osândim pe nimeni în afară de noi înşine, să îi iubim pe toţi şi tuturor să iertăm toate, să fim hotărâţi ca începând de mâine, odată cu prima zi a Postului Mare, să rănunţăm la păcatele acumulate poate de-a lungul mai multor ani, la mândrie, la instabilitate şi la răutate, la indiferenţă faţă de cel de lângă noi, să înmulţim rugăciunea şi milostenia, grija pentru aproapele, să ne cercetăm pe noi înşine cu severitate şi să înţelegem cât de departe suntem de viaţa trăită după poruncile evanghelice. Şi după o astfel de radiografiere a propriei conştiinţe să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ierte şi să ne miluiască pe toţi pentru a traversa Marele Post aşa cum se cuvine, după rânduială.

Alexandra Dediu

„Nu ştiţi voi postul care Îmi place?– zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.” (Isaia 58, 6-10)

Este foarte greu, poate din ce în ce mai greu , în societatea definită de un perpetuum  mobile deconstructive, să opreşti din trecerea timpului şi uzura pe care aceasta o aşează peste relaţia cu celălalt!
De aceea menţinerea ei in parametrii de normalitate devine un act de curaj şi chiar de excepţie !Pentru că cei mai mulţi oameni se înstrăinează unul faţă de celalalt din diverse motive: uzura lor sociala, o anumită defazare în timp, când unul se îndepărtează de celălalt prin emancipare prost înţeleasă, un anumit statut social şi material care îi face să se simta superiori, influenţa şi imitarea prietenilor sau pur şi simplu , cel mai rău dintre toate, propria vanitate, egoismul ! Aceştia sunt oamenii care nu pot să uite propriul lor trecut şi nici pe cel al celuilalt şi care preferă o infinita mila de sine. Omul acesta se socoteşte o victimă, un persecutat de soarta şi de oameni spune Petru Creţia , un nedreptăţit prin raportare la calitatile sau la intenţiile sale ! El se demite de la responsabilitatea actelor sale şi deci de la asumare fiinţei sale ! Acest om este un resentimentar care aruncă mereu venin asupra celuilalt pe care îl face responsabil de propria viaţă, dacă aceasta nu este una în totalitate frumoasă ! Iata tot atâtea motive de înstrăinare faţă de celălalt!
Dar lucrurile se complică atunci cand relaţia  lor este una de iubire! Înstrăinarea se poate face prin moartea celuilalt în tine şi trăirea unei stări de indiferenţă totală, complacerea într- o relaţie de complezenţă, acceptatea unui compromis din varii motive. Dar un scriitor francez, Gabriel Marcel, crede  că atunci când îi spui cuiva "te iubesc " , îi spui de fapt "tu nu vei muri niciodată"! şi astfel îi dăruieşti omului pe care îl iubeşti, veşnicia, raiul, îl chemi la Dumnezeu , îl înalţi în nemurire! Da, iubirea poate să mântuiască....Nu erotismul care întreţine focul relaţiei cu celălalt, dar care duce la stingerea ei după un timp, când văpaia nu mai este ...!
Înstrăinarea se poate face şi prin ranchiună, iar atunci relaţia cu celălalt poate să ducă la ură, la sentimente negative puternice în care nu mai vorbim cu el şi nu îl mai suportăm în preajma! Atunci fugim de lângă el ... Unde şi pentru cât timp?! Pentru că celălalt traieşte în noi, s- a replicat în noi  şi dacă l- am iubit, el nu va muri niciodată ! Dar egoismul destructurează, vanitatea ne distruge ! ( Sorin Lavric)
Înstrăinarea se mai poate întâmpla şi din cauza dezacordurilor, apărute în timp, între oameni, unele mai mult psihologice şi cauzate tot de aceleaşi vanităţi, în cuvinte creştine, iubirea de sine şi a căutarea mereu a propriei dreptăţi, a unui adevăr care este numai al nostru!
Şi dacă în relaţia cu celălalt s- a strâns tot răul din lume, cum să ne salvăm ? Cum să ne salvăm de înstrăinare ? Prin rabdare? Dar şi ea are o limită, iar dacă aceasta nu există rişti să te pierzi pe tine! Este totuşi atât de defensivă!
Relaţia cu celălalt se reconstruieşte prin puterea şi frumuseţea spiritului. Şi astfel se regăseşte  sufletul pe care credeai că l-ai pierdut!
"Nu numai mintea, ci şi sufletul se poate cultiva când ai înclinare către cultivarea sufletului, şi mai ales când te gândeşti , măcar din când în când că poate greseşti, că poate se află sub cer lucruri la care filosofia ta nu visează , că poate ar fi bine să te schimbi, să ieşi din inerţia şi din cercul orb al sinelui ! Prea multe sunt suferinţele care nu depind de noi ca să nu merite să încercăm să le alungăm pe cele, atât de zadarnice, care îşi au obârşia în greşita aşezare a sufletului nostru!"( Petru Creţia)

Anca Stănişoară